Draga Stationarule,
Iti scriu cu emotie profunda, apasatoare, in speranta ca te mai poti face bine…ca te mai poate salva cineva…ca ne vom reintalni pe maluri de ape la primavara…Stiu…ai indurat prea mult. Au venit unii si ti-au spus ca esti prea urat…prea batran….ca nu esti imbracat frumos, ca pestii tai sunt prea mici, n-au mustati, n-au burti plesnind de amagiri dipuite, ca « nu vinzi », ca nu te dai cu jeepul prin indepartate tinuturi lapone…ca nu inventezi vise…ca nu vinzi iluzii, ca in ciuda titulaturii tale, esti prea obositor pentru imense mormane de osanza tolanite pe paturi cu aparenta rubensiana…ca n-ai bani nici macar de-o ciorba sau un gulas, ca sa poti fi vazut prin sticla televizorului de cei ce te indragesc, care sunt totusi majoritari in sportul asta…ca speciile pe care le onorezi sunt prea multe, cu prea multe litere…nu doar patru…lipsa coltilor ti-e fatala, paleste in calea oricarei forme de ajutor financiar…ca frumusetea ta s-a pierdut prin padurile Alaskai cea plina de somoni si a Noii Zeelande…printre pestii-lup ai Atlanticului de nord si pestii-luna…Te-au murdarit jocuri de culise, vanitati, orgolii ale insasi copiilor tai…copiii tai…toti suntem copiii stationarului, cel fara de barca, motor electric, sonar, textil, rod pod, naluci…i-ai tinut in brate pe cei mici, cu undita lor nevinovata, cu bucuria primului oblete prins…cu totii am fost candva, la inceput, copiii stationarului….si acum l-am uitat, zacand sub povara apasatoare a unei mulinete simandicos intoarse pe dos sau a unei « schele » de bete lacuite la comanda…la multi ani, STATIONARULE !
|